Meşteşugurile în oraşele din Transilvania

în prima jumătate a secolului al XIX-lea

Rolul industriei în urbanizare este unanim recunoscut. Existenţa meşteşugarilor, a breslelor, mai târziu a manufacturilor şi fabricilor sunt caracteristice oraşelor, de aceea în multe dintre lucrările de specialitate numărul lor este privit ca indice al gradului de urbanizare, iar existenţa industriei este considerată ca o trăsătură fundamentală în definiţiile date fenomenului urban.

Până la mijlocul secolului al XIX-lea în Transilvania industria era reprezentată cu precădere de mica industrie meşteşugărească. În prima jumătate a secolul al XVIII-lea se constată o stagnare şi chiar o decădere faţă de epoca principatului, dar la sfârşitul secolului al XVIII-lea şi începutul secolului al XIX-lea începe din nou o perioadă de dezvoltare lentă. Meşteşugarii erau grupaţi în continuare în bresle. A doua jumătate a secolului al XVIII-lea se caracterizează chiar prin înmulţirea breslelor, proces care s-a prelungit şi la începutul secolului următor. [1] [2] Totodată au apărut şi câteva semne care prevesteau declinul sistemului de breaslă.

"Spiritul timpului" a ajuns şi în aceste orăşele de provincie, încă înainte de revoluţia de la 1848. Despre pătrunderea ideilor noi şi însuşirea retoricii vremii, ne dă o viziune cererea unei calfe de cizmar din Tg. Mureş din 1830, care cerea admiterea lui în breaslă argumentând că, creşterea numărului meşteşugarilor trebuie să fie în proporţie cu creşterea populaţiei, fiind în favoarea interesului public şi că, năzuinţa spre progres este în consens cu "l'Esprit de Loi de la Nature", aducând ca exemplu Anglia şi Regatul Württemberg, unde, nelimitîndu-se numărul meşteşugarilor, totuşi meşteşugurile şi meşteşugarii sunt într-o stare înfloritoare. [3] Magistratul din Odorhei, în 1847, era de părere că limitarea numărului meşterilor trebuie abrogată: "Este cerut de spiritul timpului: prin dezlegarea oricărei restricţii, să se deschidă un teren cât mai vast pentru înflorirea meşteşugurilor; este un drept uman ca oricare individ care a învăţat o meserie intrând după meseria lui într-o breaslă, să poată ajunge cetăţean, membru de folos al statului şi să ajungă la bunăstare după meseria lui..." [4]

Într-adevăr, meşteşugurile se vor dezvolta în cele câteva decenii înainte de revoluţia de la 1848 parţial şi în afara cadrului breslelor, iar numărul meşteşugarilor era în continuu creştere. Din anii '30 ai secolului trecut ni s-au păstrat mai multe statistici privind numărul meşteşugarilor şi al diferitelor profesii din târgurile şi oraşele Transilvaniei. [5] Din aceşti ani avem şi câteva date cumulative, deşi nu foarte exacte. În 1839 numărul fabricilor şi manufacturilor din Transilvania a fost estimată la 3.921, iar cel al meşteşugarilor la 43.963. [6] Hintz, în 1844, estima raportul meşteşugarilor faţă de populaţia întreagă a Transilvaniei la 1:28, pe când, în Austria, acest raport era între 1:13 şi 1:15. [7] Şi în cadrul Transilvaniei raportul varia de la zonă la zonă: pe teritoriul comitatelor fiecare al 37-lea locuitori era meşteşugar, pe teritoriul scaunelor secuieşti fiecare al 30-lea, iar pe teritoriul scaunelor săseşti fiecare al 23-lea. [8]

La începutul secolului al XIX-lea şi în centrele mai mici s-au diversificat meşteşugurile, la fel şi produsele, meşteşugarii se străduiau să confecţioneze îmbrăcăminte, încălţăminte, obiecte la modă, care să satisfacă cerinţele unei pături tot mai largi care a venit în contact cu o nouă formă de viaţă, cea burgheză. La începutul secolului, profesorul Szigethi Gyula Mihály scria despre Odorhei: "Dar sunt acum şi la Odorhei pălărieri care confecţionează pălării faine de mătase; croitori care ştiu să coase diferite veşminte femeieşti şi bărbăteşti la modă, cojocari care fac vestă de piele, cojoc, blană, căciulă, şapcă, mănuşă, pantofari care fabrică pantofi în manieră strălucitoare şi care s-au perfecţionat în meserie în ţări străine", e păcat numai - îşi continuă profesorul ideea -, că cei mai buni meşteri se dedică comerţului, pentru că nu prea sunt comenzi, viaţa fiind scumpă, banii puţini, iar meşterii fiind prea mulţi raportat la numărul populaţiei. [9]

Dar să vedem şi ce spun cifrele. Conform statisticilor detailate în 1836 Braşovul era centrul meşteşugăresc cel mai important al Transilvaniei, aici numărul meşteşugarilor (4918) era dublu faţă de Cluj, care se afla pe locul II. La o distanţă apreciabilă faţă de Braşov urmau, deci, Cluj (2347) şi Sibiu (1767). În jur de 1000 de meşteşugari mai aveau Turda, Bistriţa şi Tg. Mureş, între 500-900 de meşteşugari Tg. Secuiesc, Sighişoara, Abrud, Odorhei, Zalău şi Mediaş, între 300-500 Orăştie, Dej, Hunedoara, Aiud, Rupea şi Gherla, între 100-300 Şimleul Silvaniei, Sebeş, Ocna Sibiului, Alba Iulia şi Dumbrăveni, între 100-200 Miercurea Ciuc, Sf. Gheorghe, Batoş şi Haţeg, iar restul târgurilor sub 100 de meşteşugari. [10]

Analiza datelor din tabelul de mai sus este semnificativă în ceea ce priveşte stadiul dezvoltării industriei meşteşugăreşti din diferitele localităţi din prima jumătate a secolului al XIX-lea. Pentru indicarea nivelului de dezvoltare şi gradului de urbanizare a unei localităţi luăm în considerare atât ponderea meşteşugarilor, cât şi - cifră şi mai importantă - numărul meseriilor practicate. Cu cât este mai dezvoltată o localitate, cu cât îndeplineşte funcţii centrale pentru o zonă mai largă, cu atât mai diversificate sunt meseriile. În această privinţă conduce Clujul cu 92 de meserii, urmat de Sibiu şi Braşov cu cîte 83 de meserii practicate. Între 50 şi 70 de meserii se practicau în Bistriţa, Turda, Tg. Mureş, Sighişoara şi Orăştie. În majoritatea oraşelor numărul meseriilor varia între 40-50, între 30-40 de meserii se înregistrau la Sf. Gheorghe, Hunedoara, Zalău şi Rupea, iar în târgurile cu un grad minim de urbanizare, unde de obicei nici numărul meşteşugarilor nu atingea 100, numărul meseriilor rămânea sub 20. Putem să observă că atât numărul meseriilor, cât şi numărul breslelor era mai ridicat în oraşele săseşti, pe când la Sibiu şi Braşov activau peste 40 de bresle, numărul lor în restul oraşelor nu atingea nici 30. Clujul constiuie o excepţie, nu atât prin numărul breslelor, ci prin diversificarea meşteşugurilor, dar aceasta se datorează în mare parte poziţiei avantajoase de capitală a priviniciei, deci de centru administrativ, cultural şi din ce în ce mai mult şi economic.

Deşi au existat câţiva meşteşugari şi în mediu rural, numărul lor era mic, iar meseriile practicate erau cele mai comune şi reduse la număr. În această zonă nu se constată fenomenul "emigrării" industriei din zonele urbane spre zonele rurale, aşa numitul Rural Industry, care era caracteristic pentru mai multe zone din Europa Centrală la începutul secolului al XIX-lea. [11]

Cele mai frecvente meserii erau cele legate de necesităţile de bază ale omului; într-o zonă înapoiată aceasta este de la sine înţeles, aici ramurile legate de producţia articolelor de lux era foarte slab dezvoltată. O componentă importantă reprezenta industria alimentară. În general  cu cât era mai slab dezvoltată din punct de vedere economic o localitate cu atât ponderea acestei ramuri este mai mare, dar nu în toate cazurile, de pildă la Cluj aproape jumătate din meşteşugari erau ocupaţi în acest domeniu. Ea juca un rol deosebit şi în economia localităţilor Tg. Secuiesc, Miercurea Ciuc, Turda şi Sebeş, dar reprezenta circa 30% şi la Sibiu şi Tg. Mureş. Oraşele unde sub 10% din meşteşugari au fost ocupaţi în industria alimentară erau: Sighişoara, Mediaş, Rupea, Gherla şi Haţeg.

Aproape în toate oraşele cei mai mulţi dintre meşteşugari au fost pantofari şi cizmari, urmaţi de tăbăcari şi cojocari, deci prelucrarea pielii s-a situat pe primul loc în ierarhia meseriilor. În oraşele săseşti un rol important a revenit şi industriei textile: la Braşov în jur de o treime din meşteşugari se îndeletnicea cu torsul şi ţesutul, dar şi la Sibiu şi Sighişoara ţesătorii formau una din cele mai numeroase branşe. Cisnădia, care de altfel lipseşte din statistică, reprezenta un caz special din acest punct de vedere, aici erau ocupaţi în jur de 1000 de oameni în industria textilă. În rest, în număr însemnat au fost şi croitorii, olarii, tâmplarii, dulgherii şi pălărierii. Olarii reprezentau meseria cea mai numeroasă la Haţeg şi Ocna Sibiului, la Mediaş cojocarii, la Gherla tăbăcarii, la Alba Iulia croitorii. Meseriile mai rare erau caracteristice numai localităţilor mai urbanizate: tipograf, legător de cărţi, ceasornicar, mănuşari, confecţioneri de flori artificiale şi de vată, ceasornicari, legători de cărţi, geamgii. Observăm că multe dintre meşteşugurile practicate sunt legate de o formă de viaţă incipient burgheză, citadină.

Hintz la mijlocul secolului trecut nota despre meşteşugarii din Tg. Mureş, Cluj şi Reghin că satisfac cerinţele publicului din localitate, şi parţial ale nobililor din împrejurimi, dar, fiindcă nu există industrie de fabrică, aceştia cumpără mai ales din magazine care aduc toată marfa din Viena, iar magnaţii aduc articolele de modă chiar din Paris. [12] Tot aşa a prezentat lucrurile o descriere anonimă apărută într-o revistă în 1841, care scria că, deşi la Tg. Mureş există 22 de bresle, dar produsele lor nu au o arie de răspândire prea mare, ajung numai în oraş şi Hinterland "şi nu puţine produse meşteşugăreşti sunt aduse din altă parte" [13] .

Au existat şi unele încercări în această perioadă care au depăşit cadrele industriei meşteşugăreşti. Astel, la Hunedoara existau 27 de maunfacturi, turnătorii de fier, dar calitatea fierului lăsa de dorit. La Braşov au fost consemnate 13 manufacturi, la Sibiu 5, la Cluj 4, iar în rest manufacturile erau localizate mai mult în mediu rural sau în zonele miniere.

Ca număr şi pondere a meşteşugarilor în cadrul localităţii, situaţia în centrele mai dezvolate este comparabilă cu majoritatea oraşelor libere regeşti din Ungaria, unde chiar şi în cele mai dezvoltate oraşe meşteşugarii reprezentau în jur de 20-30% din totalul capilor de familie în 1828. [14] Se schimbă oarecum situaţia dacă comparăm şi gradul de diferenţiere al ramurilor industriale - care este un indicator important al gradului de urbanizare. În cele mai dezvoltate oraşe din Ungaria numărul meseriilor depăşea 100: în Pojon în 1839 erau 120 meserii, în Sopron la fel, în Pesta erau 202 (în 1844), dar şi în Timişoara, în 1844, au fost consemnate 110 meserii. În oraşele mediu dezvoltate, numărul meseriilor era între 60-80, iar în cele mai dezvoltate târguri erau 40-50 meserii. [15] Este interesant că în Ungaria ponderea meşteşugarilor şi numărul meseriilor din târguri n-a fost mai mare nici la începutul secolului al XIX-lea faţă de începutul secolului al XVI-lea. [16]

Se aseamănă localităţile studiate cu oraşele şi târgurile din Ungaria şi în privinţa dominării meseriilor legate de prelucrarea pielii. Numărul cizmarilor depăşea numărul reprezentanţilor oricărei alte meserii, în aproape toate oraşele. În oraşele din Ungaria, de obicei, locul II era ocupat de industria textilă şi a confecţiei, iar locul III de industria alimentară. [17]

Situaţia, se pare, era asemănătoare şi în alte ţări din Europa Centrală şi de Sud-Est. Astfel, în Polonia se practicau peste 20 de meserii şi în târgurile cele mai mici. [18] La sfârşitul secolului al XVIII-lea, Bucureştii avea, după o statistică, 51 de bresle de meşteşugari şi negustori, la Iaşi existau 33 de bresle, dar în târgurile mai mici numărul lor era evident mult mai scăzut. [19] În Molodva, din cei aproximativ 12.000 de meşteşugari în 1847, cei mai mulţi erau brutari, croitori, cizmari, pielari. [20]

Dacă comparăm situaţia meşteşugurilor în oraşe cu cea de la mijlocul secolului al XVIII-lea, avem la îndemână datele conscripţiei generale de la 1750. Atunci pe primul loc se situa Sibiul atât ca număr de meşteşugari, cât şi număr de meserii. Dacă comparăm situaţia din cei doi ani din perspectiva numărului de meşteşugari constatăm că pe primele trei locuri se situau Sibiu, Cluj şi Braşov, numai ordinea lor s-a schimbat: Sibiu de la locul I din 1750 a ajuns pe locul III, Braşovul de la locul II pe locul I, iar Cluj de la locul III la locul II. Se constată, deci, o pierdere de teren a Sibiului, care din punct de vedere economic este net devansată de Braşov, dar în urma pierderii importanţei administrativo-politice şi mutarea Guberniului la Cluj şi de această ultimă localitate.

Din categoria următoare şi-au păstrat poziţiile doar Bistriţa şi Tg. Mureş, Sighişoara a pierdut câteva poziţii, în schimb Mediaş a decăzut de pe locul 6 la locul 12. Au apărut şi centre noi: Turda care de pe locul 15 a ajuns pe locul 4 şi Tg. Secuiesc care de pe locul 16 a ajuns pe locul 7. În continuare fluctuaţiile n-au fost foarte mari. În cazul a două oraşe urcarea în ierarhie a fost mai spectaculoasă: Abrud de pe locul 20 a ajuns pe locul 9, iar Odorhei de pe locul 22 pe locul 10. Ţinând seama şi că nu avem situaţia tuturor oraşelor din amândoi ani, precum şi faptul că statisticile au deficienţele lor, putem totuşi să afirmăm că din punct de vedere al numărului meşteşugarilor se constată a relativă pierdere de teren din partea oraşelor săseşti şi relansarea economică a oraşelor de pe teritoriul comitatelor şi a celor trei centre meşteşugăreşti mai importante secuieşti (Tg. Mureş, Tg. Secuiesc şi Odorheiu Secuiesc).

Oraşele săseşti îşi păstrează însă locurile fruntaşe în ceea ce priveşte numărul meseriilor practicate, ceea ce este totuşi un indice mai important al gradului de urbanizare. Astfel, din acest punct de vedere pe primele 4 locuri s-au produs doar modificări în cadrul grupului, Clujul a devansat Sibiul, iar Braşovul şi Bistriţa şi-au inversat locurile, Braşovul ajungând de pe locul 4 pe locul 2-3. În continuare Sighişoara şi Tg. Mureş şi-au păstrat şi ele locurile fruntaşe, a decăzut însă Mediaş de pe locul 6 pe locul 12, Gherla de pe locul 12 pe 20, iar Turda de pe locul 20 a ajuns pe locul 5.

Se constată o corelare pozitivă între numărul de locuitori şi numărul meşteşugarilor, respectiv al meşteşugurilor. Cele 3 oraşe cu cea mai mare populaţie din Transilvania erau de asemenea Cluj, Braşov şi Sibiu, urmate de Tg. Mureş, Turda şi Sighişoara. Oraşele cu număr mediu de meşteşugari aveau în jur de 4000 de locuitori. Localităţi urbane care aveau o pondere a meşteşugarilor mare la o populaţie relativ mică erau: Bistriţa (5985 locuitori), Tg. Secuiesc şi Odorhei. Numărul meşteşugarilor a crescut în general mai vertiginos decât numărul locuitorilor, mai puţin la Sibiu, Mediaş şi Sighişoara, dar o stagnare se constată şi în cazul celor două oraşe armeneşti: Gherla şi Dumbrăveni. De altfel, în Sighişoara, Mediaş, Gherla, Făgăraş, Aiud chiar şi coeficientul de creştere al numărului locuitorilor era mai redus în perioada 1785-1848, decât cel al sporului întregii populaţii a Transilvaniei. [21] Cele mai spectaculoase ritmuri de creştere se înregistrează la Odorheiu Secuiesc (8,36%), Turda (7,50%), Tg. Secuiesc (6,95%), Braşov (6,71%), Cluj (5,12%).

În concluzie putem să spunem că pe primele locuri situaţia a rămas constantă din secolul al XVI-lea şi până la 1750. În categoria centrelor mijlocii schimbările au fost de mai mare amploare, printre care amintim aparţia ceolr două oraşe armeneşti (Gherla şi Dumbrăveni), ascensiunea relativă a celor 3 centre meşteşugăreşti secuieşti şi pierderea de teren a târgurilor săseşti de mai mică importanţă. După încheierea crizei agrare la mijlocul seculului al XVI-lea a crescut preţul produselor agricole şi bunsătarea relativă a zonelor din Câmpia Transilvaniei, ceea ce a avut ca urmare dezvoltarea centrelor în afara scaunelor săseşti. Sfârşitul secolului al XVII-lea şi prima parte a secolului al XVIII-lea a însemnat o decădere atât demografică cât şi economică, cauzată de războaie, răscoala condusă de Fransisc Rákóczi al II-lea, precum şi epidemiile de ciumă şi foametea ce i-au urmat. Astfel cu ocazia conscripţiei din 1721 cam o treime din parcele erau pustii, ceea ce s-a repercutat şi asupra nivelului economiei.

De la mijlocul secolului al XVIII-lea începe din nou o dezvoltare. În decurs de un secol populaţia Transilvaniei a crescut cu aproximativ o treime, deci chiar dacă nu putem să vorbim de "revoluţie demografică", creşterea a fost spectaculoasă, mai ales în regiunile mai puţin populate, defavorizate de până atunci. A crescut totodată şi bunăstarea realtivă a populaţiei, deci exista o cerere tot mai largă pentru produse meşteşugăreşti. În această perioadă trebuie să luăm în considerare şi rolul crescând al modei şi pătrunderea unui alt stil de viaţă, factori care au influenţat dezvoltarea meşteşugurilor. Aici un rol important a avut şi faptul că alături de nobili a existat şi o categorie tot mai numeroasă de intelectuali, aşa numiţii honoratiores, care au preluat de la aristocraţie şi au transmis mai departe stilul modern de viaţă. Faţă de situaţia din evul mediu producţia s-a orientat tot mai mult spre satisfacerea hinterlandurilor şi s-au dezvoltat centrele zonale. Desigur şi producţia pentru export a jucat un oarecare rol în continuare, mai ales producţia pentru pieţele celor două ţări românelti extracarpatice în cazul oraşelor din sudul şi estul Transilvaniei. Totuşi accentul s-a deplasat spre producţia internă şi câştigarea de teren a centrelor meşteşugăreşti cu hinterlanduri destul de mari şi conturate. Din acest păunct de vedere erau favorizate centrele cu funcţii variate, atât economice, cât şi administrative, culturale etc.

Toţi aceşti factori au contribuit la modificarea ierarhiei centrelor meşteşugăreşti în perioada cuprinsă de mijlocul secolului al XVIII-lea şi mijlocul secolului al XIX-lea. Printre schimbările cele mai importante amintim pierderea de teren a Sibiului, care de pe locul I va ajunge pe locul III. Din punct de vedere economic Braşovul deţine incontestabil primatul, dar şi Clujul devansează Sibiul, fiind avantajat atât de statutul administrativo-politic, rolul cultural, cât şi de poziţia sa geografică în centrul Podişului Transilvaniei. În continuare remarcăm decădrerea relativă a oraşelor săseşti, cât şi a oreşelor armeneşti şi progresul unor centre de pe teritoriul comitatelor şi a scaunelor secuieşti. Cele trei centre meşteşugăreşti din Secuime au făcut în continuare progrese, Tg. Mureş ajungând chiar un centru zonal important, al doilea oraş ca importanţă în afara Pământului Crăiesc. Apariţia unor localităţi ca Turda, Zalău, Abrud în categoria centrelor imediat următoare elitei oraşelor se explică prin cele enunţate mai sus. Totodată se remarcă decăderea totală a ocnelor de sare, care s-au bazat exclusiv pe această singură forţă creatoare de oraşe, şi odată cu secarea ocnelor se constată şi involuţia localităţilor respective, o excepţie făcând Turda, dar care a avut funcţii multiple. Situaţia din 1836 anticipează doar schimbările survenite în a doua jumătate a secolului al XIX-lea, când desfiinţarea breslelor şi pătrunderea industriei de fabrică va crea o situaţie nouă şi în Transilvania.

O altă problemă este cea a pieţei. Referitor la cizmarii din Tg. Secuiesc, se spunea că "ei aprovizionează cu produsele lor întregul Trei Scaune, zona Baraoltului, Ciucul şi Giurgeul" [22] . Pe la mijlocul secolului al XIX-lea cojocarii din Tg. Secuiesc mergeau la târguri la Sf. Gheorghe, Miercurea Ciuc, Moldova. [23] În general ne lipsesc datele despre "aria de acţiune" a breslelor din aceste centre meşteşugăreşti. În Ungaria, în cazul breslelor din târguri "zona pieţii" era destul de redusă. Meşteşugarii se duceau regulat în târgurile din vecinătate, chiar şi în cazul târgurilor mai dezvoltate această arie nu depăşea 50-60 km². [24] La începutul secolului al XIX-lea, meşteşugurile au îndeplinit din ce în ce mai pronunţat numai funcţii locale, şi-au pierdut tot mai mult rolul în menţinerea legăturilor dintre oraş şi Hinterlandul său. [25] Dintr-un alt izvor, aflăm că cizmarii din Tg. Mureş, cutreierau cu produsele lor toate târgurile din Transilvania, tăbăcarii din Gheorgheni la fel, ba chiar ajungeau şi la târgurile din Debreţin şi Pesta. În general, totuşi, această arie - unde ajungeau produsele lor - era mai restrânsă, în cazul localităţilor cu număr redus de meşteşugari se rezuma la târgul respectiv şi zona imediat înconjurătoare. Produsele breslelor mai puternice din Tg. Mureş, Tg. Secuiesc şi Odorheiu Secuiesc aprovizionau Secuimea şi ajungeau la târgurile mai importante din Transilvania; cele din Tg. Secuiesc şi în Moldova.

Dacă comparăm datele din 1836 cu cele din 1750 constatăm că au dispărut câteva meşteşuguri (cuţitar, năsturar, tecar), dar au apărut o serie de noi meserii: boiangiu, brodeză, cărămidar, birjar, ceaprăzar, ceasornicar, confecţioner de flori artificale, coşar, cositorar, dulgher, farmacist, geamgiu, mănuşar, pălărier, pânzar, postăvar, pudrier, strungar, tapiţer, telar, tinichigiu, tipograf, tocilar, turnător de clopote, turtar etc., din care majoritatea sunt legate de pătrunderea unui alt stil de viaţă. În general, această perioadă este mai intens marcată de influenţa schimbărilor sociale şi a modei asupra evoluţiei meşteşugurilor. [26] Câteva meserii pierd teren sau stagnează (armurier, aurar, fierar, funar, săpunar), altele cunosc o creştere lentă (şelar, pieptănar, legător de cărţi, dogar, rotar), sunt însă câteva meserii care au cunoscut o dezvoltare vertiginoasă în decurs de aproape un secol: lăcătuşii, olarii, tâmplarii, zidarii, curelarii, măcelarii, dar mai ales pantofarii, tăbăcarii, cojocarii, brutarii şi croitorii. [27]

În decursul secolului al XIX-lea se modifică oarecum şi structura şi ierarhia diferitelor ramuri industriale. Mult timp, până în ultima treime a secolului, ramura dominantă va rămâne prelucrarea pielii, urmată de industria alimentară. În ultima treime a secolului trecut, industria pielii îşi pierde importanţa parţial (tăbăcăritul, curelăritul), doar cizmarii îşi păstrează întâietatea. Primele locuri vor fi ocupate de ramurile care se ocupau cu confecţionarea încălţămintei şi îmbrăcămintei, de industria alimentară şi de cea a prelucrării lemnului (mai ales în Gheorgheni).