utolsó frissítés: 2008. ápr. 21.

Compromisul austro-ungar din 1867 în istoriografia maghiară și română de după al doilea război mondialIn: Bocșan, Nicolae - Ghitta, Ovidiu - Radosav, Doru (red.): Tentația istoriei. În memoria profesorului Pompiliu Teodor. Cluj-Napoca, Presa Universitară Clujeană, 2003. 411-428.


Un caz simptomatic de interpretare divergentă a unui eveniment istoric:

Un caz simptomatic de interpretare divergentă a unui eveniment istoric: compromisul austro-ungar din 1867 în istoriografia maghiară și română după al doilea război mondial

Compromisul austro-ungar din 1867 este unul din evenimentele istorice cele mai controversate în istoriografia popoarelor din fosta Monarhie austro-ungară. Noi ne vom limita în continuare la istoriografia maghiară și română, deși în cadrul unui referat putem să conturăm numai câteva tendințe, și nicidecum să trecem în revistă nenumăratele abordări istoriografice ale temei și cu atât mai puțin pamfletele politice, memoriile etc.

Compromisul austro-ungar a fost extrem de controversat în opinia publică maghiară de la bun început. Încă înainte de perfectarea lui s-au conturat cele două tabere, care vor marca viața politică din Ungaria pe următoarele decenii. Ca să înțelegem raportarea istoriografiei de mai târziu la această problemă trebuie să facem o incursiune istorică puțin mai largă. În mai 1867 a apărut scrisoarea deschisă a lui Kossuth către Deák, așa numita "scrisoare Cassandra", în care Kossuth respingea compromisul încheiat, avertizând că dacă Ungaria își leagă soarta de un imperiu muribund va cădea pradă politicii dinastice, nu va mai fi "meșterul propriei sorți" și cu o imagine patetică prevestește soarta țării, care "va fi rugul pe care va arde vulturul austriac, arzându-ne și noi". După cum știm, Kossuth contrapunea dualismului planul său despre confederația dunăreană, respinsă de aproape toți contemporanii săi. Totuși critica lui Kossuth a marcat adânc sfera politică și a adâncit scindarea în cele două tabere. Unii istorici chiar au considerat - printr-o supraevaluare a rolului lui Kossuth - că protestul său a fost cauza tuturor relelor, care a deviat viața politică din Ungaria din timpul dualismului de pe făgașul normal și a deschis șirul dezbaterilor interminabile legate de problemele de drept public. Chiar dacă această părere este mult exagerată este adevărat că figura mitică a lui Kossuth din emigrație a contribuit la scindarea taberelor și la validarea acestei poziții în ochii unei pături largi, mai ales nobilimea mică și mijlocie protestantă din est. Viziunea antihabsbugică, "curuță", respectiv prohabsburgică, "labanță" asupra istoriei naționale a devenit mai tranșantă în urma acestei polemici.

În perioada dualismului majoritatea scrierilor referitoare la compromis sunt pamflete politice sau memoriile participanților la evenimente, dar și istoriografia este marcată de această polemică, în care de fapt sunt repetate la nesfârșit argumentele lui Kossuth și adversarilor lui politici. Dacă majoritatea operelor sunt critice, cele reprezentative, cum ar fi "Istoria Ungariei" în 10 volume redactată de Szilágyi Sándor fac apologetica compromisului și a sistemului dualist. Beksics Gusztáv, care a scris partea referitoare la perioada noastră, încearcă la rândul lui găsirea unui compromis, o împăcare a tuturor viziunilor și personalităților: revoluția de la 1848 era la fel de justă și rolul lui Kossuth era atunci pozitiv, ca și compromisul și principalul lui făuritor, Deák, geniul prin excelență maghiar, care din anii '60 preia locul lui Kossuth. Compromisul era de fapt soluția firească încă din secolul al 16-lea, la care s-a ajuns după trei secole de orbecăială pe căi greșite, și care a dat formă dezvoltării istorice multiseculare. Beksics vede și chiar critică spiritul nesănătos al vieții politice, dar consideră că totuși compromisul a deschis drumul unei noi dezvoltări, a unei ere luminoase. [1] Deși nu e istoric, dar e caracteristic concluzia la care ajunge Podmaniczky Frigyes, și el participant activ la evenimente, la început în tabăra adversă lui Deák: oricât ne-am raporta la mult controversata operă a compromisului, trebuie să admitem "că națiunea noastră nu prea poate întipări în cartea sorții o perioadă mai fericită și mai norocoasă dacât cea actuală". [2]

După șocul suferit în urma păcii de la Trianon în perioada interbelică epoca dualismului părea "țara făgăduinței", și această viziune regăsim în majoritatea lucrărilor istorice, printre care de ex. cartea consacrată perioadei dualiste de Gratz Gusztáv [3] în spirit liberal sau studiul lui Angyal Dávid, care declară fățiș că compromisul era "o capodoperă din punctul de vedere al maghiarilor" pentru că în schimbul unor sacrificii mărunte le asigura hegemonia de la Carpați la Marea Adriatică. [4] El deplânge faptul că maghiarii nu și-au dat seama ce norocoși sunt și au atacat opera dualismului, pentru care erau invidiați de celelalte popoare.

De fapt, și politica oficială era crearea așa numitei hegemonii culturale maghiare ca un sprijin în politica revizionistă. Se observă, de asemenea, tendința prezentă în mai toate lucrările care se ocupau de această perioadă a căutării cauzelor "catastrofei", a destrămării imperiului și odată cu el a Ungariei istorice. Pethő Sándor critică aspru politica lui Tisza și urmașilor lui dusă față de naționalități și contrapune acesteia începuturile promițătoare din timpul lui Deák și Eötvös, opera unor oameni de stat liberali cu viziuni europene. El este de părere că după atâtea soluții temporare, în ciuda fragilității și a imperfecțiunilor dualismul a reprezentat "momentul istoric cel mai durabil în dezvoltarea organizărilor popoarelor dunărene". [5]

Totuși, opera cea mai interesantă a vremii și care a stârnit cel mai mare ecou rămâne pamfletul istoric al lui Szekfû Gyula "Trei generații". [6] Szekfû acceptă compromisul de la 1867 ca un "48 real", dar vede istoria dualismului ca o perioadă de decădere mai ales din punct de vedere moral, pentru care principalul vinovat este spiritul liberal al vremii. El face totodată o critică aspră atât gentry-ului, cât și păturilor burgheze semiasimilate.

Același Szekfû însă în "Istoria maghiară", operă reprezentativă a vremii, zugrăvește o imagine mult mai pozitivă și împăciutoare. Compromisul a asigurat mult mai bine suveranitatea națională și autarhia ca oricare dintre legile adoptate de la 1526 încoace, și "pe aceste baze sigure pornea Ungaria spre cea mai lungă perioadă de pace din istoria sa modernă". [7]

Dacă Szekfû a fost critizat pentru spritul lui catolic și legitimist, "linia antihabsburgică (curuță)" a fost reprezentată de un alt maestru al pamfletului politic, Németh László. El continuă tradiția kossuthiană și înfierează compromisul ca o renunțare la independență, dar consideră și mai grav faptul că "67 era o capcană morală, din care nu era scăpare", că "am devenit părtași fără să avem vreun beneficiu", că "vulturul Habsburg purta pe una din capete o căciulă în roșu-alb-verde". [8] Însă și la Németh principalii vinovați sunt noii asimilați.

Dacă în perioada interbelică compromisul de la 1867 a fost văzută prin prisma păcii de la Trianon și se încerca găsirea răspunsului la întrebarea: "unde am greșit?", după instaurarea regimului comunist constatăm aparent o ruptură totală. În primii ani se remarcă un șematism excesiv, preluarea vederilor clasicilor marxismului despre problemele dualismului și o înceracare de amalgamare a tradițiilor "curuțe", a clișeelor patriote pașoptiste cu schemele marxiste. Ideologul numărul unu al Ungariei la sfârșitul anilor '40 - începutul anilor '50 era Révai József. El pornind și de la analiza lui Marx și Engels susține într-un articol din 1944 că momentul din 1867 era o necesitate istorică în contextul dat. Problemele ieșite la suprafață în 1848 nu puteau fi rezolvate "de jos", de aceea au fost rezolvate "de sus", prin alianța feudalilor cu burghezia și cu dinastia. Compromisul asigura o oarecare rezolvare a problemei naționale, chiar dacă una antidemocratică, dar într-o Europă contrarevoluționară nu era altă cale, afirma Révai după Lenin. [9] Cu toate că actul din 1867 era o necesitate, totuși - cu tot utopismul său - Kossuth se ridică deasupra contemporanilor săi, pentru care compromisul era numai un pretext pentru supunere, iar în monarhie vedeau un cadru etern. Compromisul trebuia să fie de fapt un punct de plecare al luptei pentru democrație. Pentru Révai aceste probleme erau de cea mai mare actualitate, pentru că situația părea similară cu cea din 1944. Monarhia încerca să împiedice autodeterminarea popoarelor slave, și prin aceasta a făcut jocul imperialismului german. Révai pune întrebarea: "o să suferim a doua înfrângere de partea imperialismului german?". [10] Kossuth este favorizat și pentru că a prevăzut pericolele de politică externă ce decurgeau din compromis, dar și pentru că prin Confederația dunăreană susținea o colaborare dintre slavi și maghiari. Primim și un frumos exemplu de dialectică marxistă: "Pașoptistul Kossuth avea dreptate față de Deák Ferenc din '67, dar Deák avea dreptate față de emigrantul Kossuth". [11]

Viziunea lui Révai a marcat pentru un deceniu istoriografia problemei, vulgarizată și mai mult de unii discipoli de-al lui. Firul roșu al istoriei naționale o constituie luptele de independență, iar în panteonul național Kossuth își are un loc de frunte. Se pare că tradiția curuță are câștig de cauză. Unul dintre promotorii noii viziuni istorice, Lukács Lajos afirma că odată cu 1867 începea epoca unui nou despotism. Clasele conducătoare au trădat cauza independenței și au intrat în slujba Habsburgilor ca să-și asigure dominația asupra clasei muncitoare, țărănimii și naționalităților. Ungaria n-avea nici măcar independență formală, era în stare de semicolonie. Din cauza șubrezimii în urma luptelor proletariatului și țărănimii, Imperiul a trebuit să caute sprijin extern, devenind acolitul imperialismului german, astfel după primul război mondial împlinindu-se prezicerea lui Kossuth privind soarta monarhiei. [12] La fel de simplistă este viziunea lui Mód Aladár, pentru care istoria Ungariei era un șir neîntrerupt de lupte împotriva cotropitorilor străini, în principal germani, iar Deák era un trădător care a renunțat la ideea independenței. [13]

Deși aceste idei le găsim perpetuate până pe la mijlocul anilor '70, totuși în urma revoluției din 1956 se constată o schimbare substanțială. În urma acestor schimbări în 1960 a fost organizată o dispută de către Comisia de Istorie a Academiei Ungare. Referentul principal a fost reprezentantul noii generații de istorici, Hanák Péter. El încerca să găsească răspuns la întrebările legate de evaluarea compromisului, criza sistemului dualist și problema "clasei de mijloc". În continuare mă rezum la prezentarea discuțiilor privind prima problemă. [14] Hanák pune problema, în ce măsură actul din 1867 a fost un compromis real și inevitabil. Vizavi de tendințele istorizante el accentuează că în evaluarea lui 1867 "nu trebuie să pornim de la viitorul îndepărtat, din 1918, ci din trecutul apropiat, din 1848". Analizând datele el ajunge la concluzia că nici contextul internațional, nici situația internă nu lăsa loc altei soluții. Marile puteri doreau păstrarea echilibrului din Europa Centrală și de Est, în care un rol de frunte revenea Imperiului Habsburgic. Iar marea majoritate a nobilimii ungare în anii '60 era deja adeptul înțelegerii cu dinastie. El trăgea de aici concluzia că în 1867 nu exista altă alternativă reală, în consecință nu atât actul în sine poate fi critizat, ci conținutul lui de clasă. El considera totodată că nu compromisul este de vină pentru toate contradicțiile și tarele dezvoltării sociale și politice din Ungaria, ci structurile perimate, rod al dezvoltării multiseculare din această zonă, structuri care nu puteau fi modificate de pe o zi la alta nici de o revoluție victorioasă în 1848.

Hanák a fost numai principalul exponent al acestui nou curent din istoriografia ungară a anilor '60 și '70, care a devenit curentul principal. Viziunea lor se regăsește în principalele sinteze și manuale din Ungaria, marcând astfel și conștiința istorică. Acest nou curent se autodefinea ca "științific" față de istorismul și ideologismul anilor '50. Este interesant însă analiza recentă a unui sociolog despre substraturile ideologice ale acestui curent. [15]

În Ungaria după revoluția de la 1956 exista o libertate realtiv mai mare decât în majoritatea taberei socialiste, tocmai pentru că regimul prin îngăduirea criticii dogmatismului vroia să se disocieze complet de garnitura lui Rákosi și să arunce toată vina pe dogmatismul de dinainte de '56. Această libertate relativă a permis distanțarea treptată de ideologia marxistă, la început prin lărgirea și relativizarea conceptelor de bază ale ideologiei marxiste, ajungând la o concepție eclectică prin raportarea la diverși autori occidentali și la declararea debararasării de ideologie. În ceea ce privește evaluarea compromisului și a dualismului se constată o neglijare a istoriei politice în favoarea istoriei economice. De la mijlocul anilor '60 dar mai ales în anii '70 asistăm la un reviriment fantastic al acestui domeniu. În urma cercetărilor lui Ránki György, Berend T. Iván, Katus László și alții, care preiau metodele istoriei cantitative la modă în epocă, se conturează imaginea unei perioade extrem de dinamice din punct de vedere economic, și astfel locul teoriei despre starea de semicolonie a Ungariei este ocupată de teoria potrivit căreia deși în toată această zonă a Europei se constată o rămânere în urmă față de Europa Occidentală, totuși în condițiile date perioada dualismului a fost una din rarele epoci de progres nestingherit, care datorită pieței integrate și a altor factori a avut indici impresionanți de dezvoltare. În marile trenduri 1848 sau 1867 nici nu mai apăreau ca pietre de hotar. După cum am văzut la Hanák rămânerea în urmă este una calitativă, nu numai cantitativă, este vorba de deformarea structurilor, care explică și dezvoltarea aparte a zonei și este responsabil pentru gravele probleme existente și în timpul dualismului în ciuda dezvoltării economice. Termenul de "Europa Central-Estică" a apărut tocmai în acest context și exprimă acest drum aparte.

Studiul mai înainte citat al lui Kovács András pune problema, dacă nu cumva în spatele programului de dezideologizare se ascundeau tot motive ideologice. Pe de o parte prin accentuarea lipsei de alternativă, deci a "necesității istorice" a compromisului, pe de altă parte printr-o anumită idealizare a dualismului se încerca de fapt o voalată susținere a regimului lui Kádár. Ideea era că printr-o renunțare la o parte din suveranitatea națională se poate asigura un progres economic, bunăstare, siguranță și o viață culturală înfloritoare. Acceptarea situației date este considerată "Realpolitik", și are mai mult avantaje, pe când revolta împotriva structurilor existente este oricum condamnată la eșec și poate avea consecințe periculoase. [16] Un exemplu în acest sens ar fi concluzia la care ajunge Galántai József în cartea sa despre comromis apărută la centenarul evenimentului: "în Europa Centrală și Sud-Estică locuită de popoare mici numai prietenia reciprocă a acestora, respectiv cu marii lor vecini poate crea o bază solidă și durabilă pentru dezvoltare". [17]

Desigur, începând din anii '60 au apărut o serie întreagă de studii și cărți, care au adâncit cu metode științifice și folosind o serie de izvoare inedite cunoștințele noastre despre diferitele aspecte ale problemei. Amintim doar pe câțiva: Somogyi Éva și Zachar József au studiat diferite aspecte ale guvernării, al instituțiilor comune, Diószegi László a contribuit la clarificarea contextului internațional, Kovács Endre, Szász Zoltán și alții la politica națională și situația diferitelor naționalități, Hanák Péter și discipolii săi au schițat o istorie culturală comparată și șirul s-ar mai putea continua. Ca urmare a acestor cercetări imaginea dualismului ne apare tot mai nuanțată, și față de perioada interbelică se constată o viziune autocritică, de analiză serioasă mai ales a problemei naționale.

Hanák, Kosáry și reprezentanții viziunii pozitive asupra dualismului n-au fost însă criticați numai de unii marxiști dogmatici, cum ar fi de ex. Mód Aladár. Linia antihabsburgică, a "curuților" n-a dispărut nici în această perioadă din istoriografie, reprezentantul cel mai de seamă fiind Szabad György. Szabad ataca în primul rând dogma lipsei de alternativă, prin analiza minuțioasă a izvoarelor mai ales din anii 1860-61, socotit ca punct de turnură, el schițează situația complexă, jocul diferitelor forțe, prin care se ajunge până la urmă la compromis. El deplânge că clasa politică n-a fost capabilă "să împiedice ca în sfârșit nu ce era modern să devină »iluzie«, și ce era perimat să devină »realitate«". [18] Față de Deák - în concepția lui Szabad - Kossuth aprecia mai bine situația, pentru că Monarhia până la urmă s-a destrămat din cauzele prezise de el.

Între cele două concepții în urma mai multor dispute s-a constatat o oarecare apropiere, în unele sinteze s-a încercat chiar găsirea unui compromis, dar diferențele de viziune persistă până astăzi. Chiar dacă majoritatea istoricilor acceptă prima variantă, Szabad și discipolii săi sunt prezenți în publicații și chiar în comitetul de redacție al unor opere prestigioase.

Fiind vorba de critica sistemului dualist trebuie să amintim neapărat și numele lui Bibó István, o figură emblematică a culturii maghiare postbelice. Bibó a fost adânc marcat de viziunea lui Németh László și ca și acesta a analizat perioada dualistă într-un eseu politologic scris în 1946 din perspectiva șanselor democratizării Ungariei. [19] Bibó făcea o critică aspră a compromisului. În viziunea lui elita politică maghiară a tras niște concluzii false din premise adevărate privind atât situația Imperiului, cât și problema națională și în continuare s-a lăsat ghidat de "logica fricii". În consecință nici compromisul n-a fost un compromis în adevăratul sens al cuvântului, ci o minciună reciprocă, care a corupt viața politică, a contribuit la persistarea structurilor semifeudale ale societății și a sfărâmat șansele - și așa minime - de reconciliere cu naționalitățile. Într-un cuvânt, compromisul n-a fost decât o "fundătură" a istoriei.

Bibó n-a fost istoric, dar viziunea sa despre istorie nu poate fi ocolită și elementele ei se regăsesc în diferite monografii. Un exemplu interesant în acest sens este cartea lui Gerő András despre parlamentarismul, sistemul de alegere și reprezentanță în perioada dualismului. Tonul cărții este dat deja de prima propoziție: "Această scriere tratează despre o minciună, despre istoria acesteia." [20] Pe urmele lui Bibó, Gerő face un rechizitoriu sistemului parlamentar. Ideea lui principală este că compromisul conținea în sine minciunea, iar din lipsa legitimității a decurs corupția și depravarea morală, morala publică și cea privată s-au disociat, aceasta exercitând o influență negativă durabilă asupra mentalităților.

După cum am văzut, raportarea istoriografiei maghiare la problema compromisului a fost adânc marcată de sfera politicului. Același lucru se observă și în cazul istoriografiei românești. Balastul ideologic se observă chiar și la denumirea evenimentului; în limba maghiară și germană s-au înrădăcinat aproape instantaneu termenii "kiegyezés", respectiv "Ausgleich", reflectând ideea găsirii unui compromis între cele două părți, la fel termenul de compromis este preluat și în engleză sau franceză. În scrierile în limba română însă termenul de "compromis" a fost tot mai mult înlocuit cu cel de "pact dualist", care având o conotație negativă față de neutrul "compromis" reflectă mai bine poziția unei părți a istoriografiei române.

Naționalitățile din Imperiul habsburgic - din motive lesne de înțeles - au privit de la început cu teamă și neîncredere reorganizarea imperiului pe baze dualiste, ceea ce se reflectă și în istoriografia lor.

Atitudinea românilor ardeleni contemporani cu evenimentul credem că este cea mai bine reflectată în lucrarea lui George Barițiu. Barițiu nu califică în sine actul, dar din comentariile lui pe marginea descrierii amănunțite ale evenimentelor este clar că schimbările din 1865-67 sunt văzute ca o tragedie, care a pus capăt autonomiei Transilvaniei și prin aceasta speranței românilor de a-și consolida noul statut obținut la dieta din Sibiu. Iată comentariul lui pe marginea rescriptelor imperiale după încoronarea lui Franz Josef ca rege al Ungariei prin care anula hotărârile dietei din Sibiu: "Dintr-odată cu publicarea acestor două rescripte ministerului unguresc i s-a dat mână liberă asupra Transilvaniei, adică această țară a fost pusă în stare ce se zice excepțională și discreționară, ca să o guverneze ministerul nu atât după legi, ci după cum va afla el cu cale." [21]

La începutul secolului și Ioan Lupaș l-a citat pe Barițiu referitor la dualism: "Mai târziu, la 1867, a urmat iarăși o mare nedreptate pentru români, o revoluție pacifică, cum numește Barițiu dualismul, în care două popoare - cu tendință de cotropire - se fac poruncitoare preste alte opt. Era acum sigur că elementul românesc nu se mai poate validita'". [22]

Nicolae Iorga în "Istoria Românilor din Ardeal și Ungaria" analizează situația și caută cauzele insucceslui românilor în anii 1865-68, enumerând nepregătirea poporului, totala lipsă de organizare și unitate, lipsa de comunicare dintre pătura restrânsă a cărturarilor și marea masă a țăranilor. În contrast, maghiarii sunt văzuți ca "un mare număr de oameni strânși laolaltă prin cele mai puternice legături de solidaritate morală, gata să facă orice pentru ca să recapete o situație dominantă pe care o pierduseră printr-o greșeală". [23] Concluzia sumară la care ajunge: "Națiunea română, limba română nu-și mai aveau deci drepturile, așa de greu smulse. Aceasta înseamnă triumful opoziției maghiare." [24] Într-o altă lucrare scrisă pentru publicul străin Iorga explică cum - potrivit viziunii sale istorice - ungurii erau constrânși de idealul unui stat național puternic: "Ei se văzură atunci în fața necesității de a mări naționalitatea maghiară, încă prea slabă pentru a reprezinta în viitor un puternic stat național, prin deznaționalizarea popoarelor străine, dar care din vremuri străvechi locuiseră în regatul Ungariei, și astfel să pregătescă terenul pentru realizarea patrioticelor visuri și idealuri. O luptă de exterminare, care se sluji mai mult de mijloacele legale, se porni de acum de către noul Senat și împotriva românilor din Ardeal și a celor din Ungaria propriu-zisă." [25] Românii, care au fost înlăturați de la viața politică își găsesc însă "o compensație în dezvoltarea bisericească și culturală, și aceasta oferea o garanție pentru viitor". [26]

Cartea, reeditată de mai multe ori și după al doilea război mondial, a lui Constantin C. Giurescu reduce problema la o Ungarie independentă în fapt (ceea ce era în contridicție cu părerea unei bune părți a politicienilor și istoricilor unguri) și în plină ofensivă politică, a cărei principal scop era "să impună tuturor națiunilor celorlalte limba și cultura maghiară". [27]

După al doilea război mondial, în anii '50 dogmatismul marxist a neglijat contextul național. Reprezentantul cel mai rău famat al dogmatismului anilor '50 a fost Mihail Roller. Într-un manual de la sfârșitul anilor '40 el într-adevăr încerca să explice istoria prin cele câteva categorii de bază al unui marxism vulgarizat. În 1860 "burghezia lașă nu îndrăznește însă să împingă reformele până la ultimele lor consecințe politice, adică la acordarea de libertăți naționale, de teama de a nu fi silită să împărtășească beneficiile cu burgheziile naționalităților supuse, ca și de frica răscoalelor populare care ar amenința proprietatea burgheză." Astfel că în 1867 s-a încheiat alianța între "aristocrația și vârfurile burgheziei" austriece, respectiv maghiare, care "fu făcută în vederea dominării mai departe a celorlalte naționalități", naționlități dintre care slavii priveau către Rusia, iar românii către România, care sprijineau lupta lor din afară ca să sfarmă "temnița naționalităților". [28]

Dacă în istoriografia maghiară deja în anii'60 a început investigația perioadei dualiste din punct de vedere social și economic, în istoriografia românească asemenea încercări și-au croit mai greu drum și au fost profund marcate de ideologie. Aici din anii '60 a început amalgamarea marxismului cu naționalismul. Totul se subjuga ideii de a demonstra că din absolut toate punctele de vedere dualismul a însemnat un pas înapoi, și totodată accentuarea asupririi sociale și naționale. Acest artificiu apare și în "Istoria Transilvaniei", apărută în 1960-61, unde deși se admitea că au existat unele investiții limitate, mai ales în industria siderurgică, minieră, textilă și alimentară, dar cu toate acestea "în fond Imperiul habsburgic a jugulat dezvoltarea economică a Transilvaniei", pentru că "Austro-Ungaria impunea Transilvaniei o situație artificială de slabă dezvoltare economică în împrejurările când bogățiile solului și subsolului Transilvaniei, precum și hărnicia poporului său ar fi permis o dezvoltare mult mai rapidă a economiei Transilvaniei." [29] Cu câțiva ani mai târziu Carol Göllner a reluat această idee în volumul "Unitate și continuitate în istoria poporului român", unde după ce a afirmat că după 1867 ritmul dezvoltării economice a Transilvaniei era mai rapidă decât în perioada precedentă, ajunge totuși la concluzia că "pactul dualist a frânat economia Transilvaniei, rămânind în urma provinciilor apusene al Ungariei". [30]

În "Istoria Transilvaniei" apare și toposul canonizat în curând al "dublului jug social și național". Pactul dualist este văzut "ca împărțirea puterii între clasele dominante din Austria și cele din Ungaria", ultimii renunțând la independența Ungariei în schimbul dominației asupra popoarelor nemaghiare. [31]

Puternic marcat de dogmatismul marxist Tratatul de istoria României reia ideile mai sus enunțate. Pactul dualist nu este altceva în viziunea autorilor decât alianța între burghezia și nobilimea austriacă și maghiară sub egida Casei de Habsburg "menită să țină în supunere masele muncitoare de la orașe și sate, precum și popoarele subjugate din întregul imperiu". [32] Deși este consemnată desființarea autonomiei Transilvaniei, dar în contextul ideologic dat, aceasta oricum nu era considerat o mare pierdere, iar - în mraja mitului unității analizat de Lucian Boia - se afirmă că "la baza atitudinii hotărâte a românilor stătea, desigur, dorința tăinuită, dar totuși vie, a burgheziei înaintate române de a înfăptui, mai curând sau mai târziu statul național român, care să cuprindă și Transilvania", [33] iar pierderea autonomiei numai din acest context este dureroasă, însemnând o nouă barieră în calea unirii. [34] La începutul anilor '60 s-au făcut și unele concesii în numele fraternității diferitelor naționalități, așa că aflăm că din cauza pactului dualist au suferit și țăranii și muncitorii maghiari, în schimb burghezia românească, care a stat în fruntea mișcării naționale este condamnată - total anacronic -, pentru că: "animată de dorința de a acapara pentru sine o poziție dominantă în viața politică, burhezia română transilvană n-a căutat să unească printr-un program înaintat masele populare române, maghiare și săsești, pentru a putea apăra autonomia de stat a Transilvaniei". [35] Cu câțiva ani în urmă era condamnată și clasa politică din vechiul Regat, care prin tratatul de alianță din 1883 cu Austro-Ungaria "au trădat aspirațiile și lupta pentru unire a poporului român din Transilvania și România, au sprijinit șubredul dualism austro-ungar, au contribuit la prelungirea asupririi naționale în Imperiul habsburgic". [36]

Odată cristalizată această imagine este perpetuată timp de câteva decenii, cu unele accente schimbate: se estompează criticile aduse burgheziei române, în schimb - odată cu accentuarea naționalismului - epitetele la adresa dualismului devin tot mai negative, imaginea tot mai șematizată. (De ex. C. C. Giurescu a vorbit de "moartea etnică" care o păștea pe naționalități în timpul dualismului. [37] )

În istoriografia oficială a deceniilor 7 și 8 una din temele preferate va fi zugrăvirea asupririi naționale la care erau supuși românii și lupta lor națională. Una din operele cele mai caracteristice ale vremii este volumul redactat de Ștefan Pascu, cu titlul semnificativ "Românii din Transilvania împortiva dualismului austro-ungar (1865-1900)". Tonul cărții este dat de cuvântul introductiv al academicianului Pascu, care califică actul din 1867 "compromis compromițător", care a deschis "o nouă perioadă de și mai accentuată opresiune". [38] Ideea centrală a studiilor este unitatea românilor, așa cum mărturisește însuși redactorul: "Firul roșu al volumului de față îl constituie ideea unității naționale, deoarece lupta românilor împotriva dualismului însemna în fapt lupta pentru unitate națională." [39] Ba chiar și masele populare maghiare și germane erau în așa măsură asuprite, încât "au aderat la Unirea Transilvaniei cu România, în spreranța că hotărâririle de la Alba Iulia le vor ameliora și lor situația", deși "abia după victoria revoluției socialiste s-a înfăptuit adevărata unitate și independență, atât pe plan social cât și politic". [40] Într-un alt studiu al volumului se afirma că "tratativele austro-ungare se situau în flagrantă contradicție cu mersul progresului european, prin faptul că urmăreau reconstituirea sau păstrarea unor state medievale multinaționale". [41] Este interesant de văzut și sursele folosite: în afară de moderatul și foarte bine documentatul studiu al lui Simion Retegan restul autorilor au folosit aproape exclusiv presa românească a vremii și foarte rar izvoare arhivistice.

Orizontul istoriografiei socialiste românești este destul de mărginită și simplificatoare: din toată legislația primelor decenii ale dualismului se amintesc cu precădere două legi, legea naționalităților, care este redusă la sintagma "națiunii politice maghiare" și legea învățământului din 1868, care desori este și falsificată pe deasupra, enunțând de ex. că ea decreta ca obiect obligatoriu limba maghiară în toată școlile. [42]

În toate aceste lucrări putem surprinde o predestinare în viziunea istorică: mersul istoriei este univocă, din totdeauna stabilită și fără situații dilematice. În cazul nostru totul tinde spre crearea statului național unitar român, deci soarta dualismului era pecetluită încă din momentul compromisului, care era "punctul de plecare al unor adânci convulsiuni și acțiuni de subminare care nu se vor sfârși decât în 1918, o dată cu prăbușirea" imperiului. [43] Această idee este și mai tranșant exprimată în volumul "Destrămarea Monarhiei Austro-Ungare", care conține referatele românești prezentate la Conferința istoricilor din 1964 la Budapesta. În prefață - după ce apare nelipsitul topos al "dublului jug, social și național" se spune: "Privit în perspectiva istoriei, fenomenul dezagregării  și prăbușirii monarhiei austro-ungare ne apare azi ca o legitate inexorabilă a pieirii și dispariției vechiului, care a făcut loc statelor burgheze naționale din centrul și sud-estul Europei". [44] Într-un studiu din acest volum se polemizează - fără să amintească vreun nume - cu unii istorici din Vest și din Ungaria, care analizează istoria Austro-Ungariei sub raportul forțelor centripete și centrifuge, respectiv sub aspectul integrării și dezintegrării, dar conform delegației românești în substrat se ascund tendințe justificative ale Imperiului. Autorii consideră că singurul mod just de examinare este cel din punct de vedere al contradicției fundamentale din societatea capitalistă, cea dintre burghezie și proletariat, iar problema națională apare numai ca "problemă conexă sarcinii istorice fundamentale a sfărâmării statului burghezo-feudal austro-ungar, a desăvârșirii revoluției burghezo-democratice și a revoluției socialiste". [45]

În toate aceste volume se remarcă și cooptarea istoricilor naționalităților, care practic nu aveau posibilitatea de a-și exprima altă opinie - chiar dacă le-ar fi avut - dacât cea oficială. În general, însă, este vorba de istorici care s-au compromis prin servilismul față de regim, cum ar fi Bányai László, Kovács József și într-o oarecare măsură le-aș include aici și pe Carl Göllner, care s-au conformat întru totul directivelor oficiale și au oglindit varianta canonizată a istoriei. [46] De fapt - cum bine știm - până la sfârșitul regimului autonomia istoricilor era îngrădită și cea mai afectată era istoria politică. Teren mai liber pentru investigații ofereau istoria economică sau socială, așa se explică că de ex. istoricul clujean Egyed Ákos a putut să publice o serie de studii temeinice despre istoria socială și economică a Transilvaniei în epoca dualismului. [47]

1989 a adus numai parțial o schimbare: majoritatea lucrărilor istorice apărute prezintă aceași imagine șematică, dezgolită de această dată de retorica marxistă. [48] Se remarcă în continuare o respingerea categorică a dualismului, cu referiri - de această dată - la geopolitică sau principiul naționalităților. Cercetătoarea Ștefania Mihăilescu, care propune o "reconstiuie cât mai obiectiv cu putință" afirmă că problema se reduce la contrapunerea a două principii: principiul naționalităților și cel al hegemonsimului propovăduit de elitele aristocratice, care "în numele »dreptului istoric« și al »superiorității de rasă« încercau să-și prelungească dominația și să-o consacre prin forță în cadrul unor imperii multinaționale, devenite anacronice". [49] În urma înfrângerilor din 1859 și 1866 "aristocrația austriacă, incapabilă să-și mențină hegemonia ' a fost nevoită să cedeze presiunii aristocrației maghiare și să accepte în locul principiului federalist dublul centralism austro-ungar prin pactul încheiat la 1867". [50] Iar "pentru românii din Transilvania, dualismul a însemnat cea mai grea lovitură, dată conservării naționalității lor. Prin anularea autonomiei principatului, românii, populația majoritară a Transilvaniei, s-au văzut reduși la statutul de minoritari, printre celelalte naționalități ale Ungariei mari". [51]

În recentul apărut volum de Istoria Transilvaniei, în care se combină în mod interesant rezultatele noilor cercetări cu o retorică naționalistă, despre momentul de la 1867 se spune că "a avut semnificația unei contramăsuri de proporții îndreptată împotriva democratizării și armonizării geografiei politice europene prin împiedicarea extinderii aplicării principiului naționalității. (') Dar desele amenințări, ca și instituirea dualismului, au putut amâna aplicarea principiului naționalităților însă n-au fost capabile să oprească pentru o perioadă prea îndelungată mersul implacabil al istoriei spre progres, spre un alt echilibru politic și statal revoluționar just, nou și înnoitor determinat de lupta și voința de neînfrânt a zeci de milioane de europeni asupriți și loviți încă de stăpâniri străine." [52] De fapt, compromisul a avut un singur sens: stabilirea unei coaliții reacționare care urma - și pentru o jumătate de secol a și reușit - să întârzie și să zădărnicească progresele democrației naționale în aceste părți ale Europei" [53] și să mențină în continuare "închisoarea popoarelor".

Problema compromisului din 1867 a fost văzut, deci, de diferitele istoriografii în general prin prisma îngustă a propriilor interese naționale, reale sau imaginare. Dacă în istoriografia maghiară polemica s-a desfășurat în general între cele două orientări, cea pro- și cea antihabsburgică, în istoriografia românească "adversarul" mitic este însuși compromisul. Pe când în țara vecină exista o atmosferă mai liberală încă din anii '60, în România deschiderea s-a putut face abia după 1989, până atunci deviațiile de la varianta canonizată a istoriei naționale erau prompt sancționate. Dacă în Ungaria ideologicul era camuflat, în România ea apărea fățiș. În această zonă a Europei istoria era prea multă vreme "slujnica" politicii. Încercările de schimbare sunt timide, dar totuși există, deși suntem încă foarte departe de momentul în care vom putea scrie o istorie comună - în spiritul Europei unite - despre compromisul de la 1867 și perioada dualismului.



[1] Márki Sándor, Beksics Gusztáv, A modern Magyarország (1848-1896), A magyar nemzet története, red. Szilágyi Sándor, vol. X, Bp., 1898, p. 652-665.

[2] Podmaniczky Frigyes, Egy régi gavallér emlékei. Válogatás a naplótöredékekből. 1824-1887, Bp., 1984, 399.

[3] Gratz Gusztáv, A dualizmus kora. Magyarország története 1867-1918, vol. I-II, Bp., 1934.

[4] Angyal Dávid, Gróf Tisza István emlékezete, in idem, Szakaszok Magyarország újabb történetéből, Bp., 1928, p. 148-151.

[5] Pethő Sándor, Világostól Trianonig. A mai Magyarország kialakulásának története, Bp., 1925, p. 79-80.

[6] Szekfû Gyula, Három nemzedék és ami utána következik, Bp., 1934. (Prima ediție a apărut în 1920.)

[7] Hóman Bálint, Szekfû Gyula, Magyar történet, vol. V, Bp., 1943, p. 466. (Prima ediție a apărut în 1934.)

[8] Németh László, Szekfû Gyula, Bp., 1940, p. 54-59.

[9] Révai József, Kossuth Lajos, in idem, Válogatott történelmi írások, Bp., 1966, p. 264-265.

[10] Ibid., 267.

[11] Révai, op. cit., p. 277.

[12] (Lukács Lajos), Magyarország története 1849-1950-ig, III. rész, Bp., 1950, p. 22-27.

[13] Mód Aladár, 400 év küzdelem az önálló Magyarországért, Bp., 1945.

[14] A történettudományi bizottság vitája a dualizmus kora történetének egyes kérdéseiről, Századok, 96. évf., 1962/1-2, p. 206-239.

[15] Kovács András, Két kiegyezés, in Bibó-emlékkönyv, vol. II, Bp., Bern, 1991, p. 118-139.

[16] Ibid., p. 128-138.

[17] Galántai József, Az 1867-es kiegyezés, Bp., 1967, p. 157.

[18] Szabad György, Forradalom és kiegyezés válaszútján (1860-61), Bp., 1967, p. 611.

[19] Bibó István, Eltorzul magyar alkat, zsákutcás magyar történelem (1946); A kelet-európai kisállamok nyomorúsága (1946).

[20] Gerő András, Az elsöprő kisebbség. Népképviselet a Monarchia Magyarországán, Bp., 1988, p. 7.

[21] George Barițiu, Părți alese din istoria Transilvaniei pe două sute de ani în urmă, Sibiu, 1891, vol. III, p. 454.

[22] Ioan Lupaș, Un capitol din istoria ziaristicei românești ardelene: Gheorghe Barițiu (1906), în: idem, Din istoria Transilvaniei, Buc., 1988, p. 236.

[23] Nicolae Iorga, Istoria Românilor din Ardeal și Ungaria, vol. II, De la mișcarea lui Horea până astăzi, Buc., 1915, p. 220.

[24] Ibid. 218.

[25] Idem, Istoria poporului românesc (traducerea volumului: Geschichte des Rumänischen Volkes in Rahmen seiner Staatsbildungen, 1905), Buc., 1985, p. 652.

[26] Ibid., p. 653.

[27] Constantin C. Giurescu, Istoria Românilor din cele mai vechi timpuri până la moartea Regelui Ferdinand, ed. a 2-a, Buc., 1944, p. 482.

[28] Istoria României. Manual unic pentru clasa a VIII-a secundară, red. Mihail Roller, Buc., 1947, p. 543-544.

[29] Din istoria Transilvaniei, red. C. Daicoviciu, Șt. Pascu, V. Cheresteșiu, T. Moraru, vol. II, Buc. 1961, p. X. (Prefața lui Camil Mureșan)

[30] Carol Göllner, Relațiile economice ale Transilvaniei și vechea Românie în a doua jumătate a secolului al XIX-lea, în Unitate și continuitate în istoria poporului român, red. D. Berciu, Buc., 1968, p. 258.

[31] Din istoria Transilvaniei, p. 183.

[32] Istoria Romîniei (tratat), vol. IV, red. P. Constantinescu-Iași, Buc., 1964, p. 439. Capitolul respectiv a fost scris de către Victor Cheresteșiu și Iosif Kovács.

[33] Ibid.

[34] Din istoria Transilvaniei, p. 184-185.

[35] Ibid.

[36] Din istoria Transilvaniei, p. XII.

[37] Constantin C. Giurescu, Erdély a román nép történetében, Buk., 1968, 97. Ca o ironie involuntară în această carte propagandistică tradusă în limba maghiară numele geografice și cele ale localităților sunt folosite numai în forma lor românească,  ca o avansare a hotărârii din anii '80 când se interzicea oficial folosirea denumirilor maghiare în cărți și în presă.

[38] Ștefan Pascu, Cuvînt înainte, în: Românii din Transilvania împotriva dualismului austro-ungar (1865-1900). Studii, red. Ștefan Pascu, Cluj-Napoca, 1978, p. 7-9.

[39] Ibid., p. 10.

[40] Ibid.

[41] Dumitru Suciu, Acțiuni politice românești împotriva suprimării autonomiei Transilvaniei între 1848 și 1868, în Românii din Transilvania împotriva dualismului austro-ungar (1865-1900), p. 155-156.

[42] Istoria poporului român, red. Andrei Oțetea, Buc., 1972, p. 423.

[43] Vasile Netea, Lupta românilor din Transilvania pentru libertatea națională (1848-1881), Buc., 1974, 351.

[44] Destrămarea Monarhiei Austro-Ungare. 1900-1918. Comunicările prezentate la Conferința istoricilor din 4-9 mai 1964 de la Budapesta, red. C. Daicoviciu, M. Constantinescu, Buc., 1964, p. 10. Prefața lui C. Daicoviciu.

[45] M. Constantinescu, L. Bányai, V. Curticăpeanu, C. Göllner, C. Neamțu: Cu privire la problema națională în Austro-Ungaria (1900-1918), în Destrămarea Monarhiei Austro-Ungare. 1900-1918, p. 94.

[46] Vezi printre altele: Lajos Bányai, Carl Göllner: Die Haltung der Deutschen und Magyarischen Bevölkerung Transsylvaniens zur Vereinigung mit Rumänien (1918), in Die Auflösung des Habsburgerreiches. Zusammenbruch und Neuorientierung im Donauraum, Hrsg. Richard Georg Plaschka, Karlheinz Mack, Oldenbourg, München, 1970, p. 404-407; Cornelia Bodea, Iosif Kovács: Românii din monarhia Habsburgilor și compromisul din 1867, în Românii din Transilvania împotriva dualismului austro-ungar, p. 30-37.

[47] Egyed Ákos: Falu, város, civilizáció. Tanulmányok a jobbágyfelszabadítás és a kapitalizmus történetéből Erdélyben 1848-1914, Bukarest, 1981.

[48] Vezi de exemplu Ștefan Pascu: George Bariț. Viața și activitatea sa. Studiu introductiv la George Bariț: Părți alese din istoria Transilvaniei, ed. a 2-a, vol. I, Brașov, 1993, p. 49-50. Pascu vorbește legat de compromisul din 1867 de "revoltătoare silnicii", care "au pecetluit soarta Transilvaniei pentru o jumătate de secol" etc.

[49] Ștefania Mihăilescu, Transilvania în lupta de idei. Controverse în Austro-Ungaria privind statutul Transilvaniei (partea I), Buc., 1996, p. 5.

[50] Ibid., p. 7.

[51] Ibid., p. 38.

[52] Istoria României.Transilvania, coord. Anton Drăgoescu, vol. II (1867-1947), Cluj-Napoca, 1999, p. 20.

[53] Ibid., p. 21.